Copy All BLOG

Barbat, sosea, copac, caine, lan de grau, clovn.

Posted on: Mai 25, 2009

Lacrimile alunecau usor pe blana din care inca se mai desprindeau smocuri. Ca o poveste care se dezintegra. Nu ii trecuse prin cap ca va fi atat de greu. Trupul animalului se intarise considerabil. Nu putuse sa-i inchida ochii si avea impresia ca nu se despartisera de el nici macar acum. Sa fie masinile blestemul vietii lui? Cainele se zbatuse zece minute in spasme regulate. Niciodata nu mai vazuse o asemenea privire. Nu era uimire si nici macar suferinta in privirea lui, era durerea ca va trebui sa-l paraseasca. Da, fara indoiala in acele ultime clipe cainele se gandea ca n-ar fi trebuit sa-si lase singur stapanul. Nu era momentul. Mai ales atunci. Mai ales atunci.

“Iarta-ma, dar efectiv nu l-am vazut” pareau sa spuna ochii blanzi, care nu cereau ajutor, ci mai degraba ofereau ultimele licariri de viata barbatului care statea ingenuncheat pe strada si ii tinea capul in maini. Ca din alta lume, separata cu pereti grosi din vata de sticla, se auzeau claxoane, injuraturi si balbele soferului care izbise animalul in plin. Sangele cald anula orice speranta. Barbatul stia ca va muri. Si cainele muri. Simplu, onest, tremurand si privindu-si pentru ultima oara stapanul in ochi, fericit ca mana plina de sange ii sprijina capul. Refuza sa inchida ochii si, mai apoi, cand moartea instala un sablon de pupila, ochii ramasera deschisi. Acum pareau ca privesc cerul senin. Barbatul il tinea in brate si-si stergea din cand in cand ochii, ridicandu-i trupul in asa fel incat sa poata atinge blana cu pleoapele. Altmineri ar fi trebuit sa se opreasca si nu mai voia. Lasase masina undeva pe marginea soselei. Acum cauta copacul. Acel copac.

Amintirile soselei ii veneau in minte cu fiecare masina care trecea intr-un sens sau altul. Un om cu un caine mort in brate lacrima cautand un copac. Niciodata nu te gandesti la situatia in care poti sa ajungi. Copacul trebuia sa fie pe undeva pe acolo. Parca erau mai putini acum zece ani. Ea radea ingrozitor de tare. Era o caldura incredibila. Era propozitia lor preferata. Este incredibil de cald, tipau amandoi in cor si lungeau toate cele trei “I”- uri. “Iiiiincrediiiibiiiilll de cald” si radeau de nebuni.

Copacul avea trunchiul gros si se ramifica in trei craci lungi. Parea o furca scurta si groasa infipta acolo de o mana zeiasca. Ea isi tinea picioarele sprijinite pe bord si nisipul inca ii mai lucea intre degetele ciocolatii. Se apleca spre ele, abandonand drumul si tinand volanul usor, doar cu o mana. Isi sara limba printre firele de nisip in timp ce ea il impingea inapoi cu un tipat amestecat cu un chicot fericit. „Uita-te la drum, ma, nebunule”. Apoi taceau fericiti o perioada. Ea isi mangaia urmele limbii lui pe degetele mici. Soarele inabusea simturile. Se cuibarea cu capul pe umarul lui si adormea cateva zeci de kilometri. Incerca sa n-o trezeasca si umarul ii amortea in bucuria nemiscarii. Daca frana o tinea usor cu mana pentru ca nu-si punea niciodata centura. “Daca e sa mor, mor”, asa se alinta.

Acum se gandea ca ar fi trebuit sa-i faca un cosciug. Cateva lemne macar. Totul fusese prea repede, plus ca ii venise prea greu sa suporte ochii mari care refuzau sa se inchida. Asta il facu sa se grabeasca. Sa termine mai repede cu tot. Rataci de mai multe ori inainte si inapoi, cautand copacul. Niciunul, insa, cu trei craci, ca o furca mare. Stateau insiruiti si il priveau cum incearca sa-si ingroape cainele la umbra trecutului. Un claxon in viteza il facu sa se intoarca. Pe partea cealalta a drumului, cat cuprindeai cu ochii, un singur copac cu trei craci ca o furca mare se profila pe cerul albastru la capatul unui lan de grau. Pentru o fractiune se bucura, uitand parca de moartea din ochii cainelui si de momentul greu ce avea sa urmeze. Nici macar nu se intreba cum de nu vazuse de prima data copacul in solitudinea lui varateca. Nu se intreba de ce nu aparusera copaci decat pe o parte a drumului. Nu se intreba nimic. Traversa si lasa sa-i scape usor la baza trunchiului gros cainele intepenit, cu ochii deschisi. Apoi alerga spre masina ca sa ia lopata. Lopata cu care iarna deszapezea masina.

Se gandi inca o data ca nu stii niciodata unde poti ajunge. “Papusa”, isi zise si o insfaca de pe bancheta din spate. Era un clovn cu hainele sfasiate si un singur ochi, o margica din plastic negru, lucitor. Cealalta se pierduse printre coltii cainelui. Cateva fire blonde de lana galbena aminteau de originea lui suedeza . Inca mai avea pantalonasii trei sferturi ecosaize si bretele albastre desirate de canini si de vreme. Picioarele groase cat un trabuc se balabaneau pesimist. Trona fericit cu un zambet larg pe bancheta din spate cu zece ani in urma. Oprise sa se usureze pe marginea drumului. Asta o enerva pe ea si il facea sa rada. “Natura n-are nevoie de hidratarile tale, stii? Exista benzinarii.” Iar el riposta razand: “Nimic nu e mai bun ca un pipi in natura, dragutzule.” Asa ii spunea, dragutzule. Insa acea oprire nu avea sa fie doar un pipi simplu pe marginea drumului.

In umbra copacului tremura o minge de tenis alba. Atat era de mic, atunci. Cat o minge de tenis. Atat de fragila era fiinta care respira sacadat in fata lui incat nu lasa loc decat unei singure variante. Se apleca, isi aducea bine aminte acum, cand se apleca sa sape o groapa adanca de macar un metru, se apleca si ridica botul care scancea abia perceptibil si mijea doi ochi negri care peste ani nu vor mai fi voit sa se inchida cu niciun chip. Ea tipa de bucurie cand il vazu si il lipi de obraz, apoi rase, caci cainele se scapa. “Inca un pisacios”, hohoti cristalin in timp ce el privea norii si-si spunea ca e fericit. Pamantul era uscat la suprafata si ii lua ceva vreme sa sape. Nu putea sa evite ochii animalului asa ca il intoarse cu spatele si continua sa sape cu ochii baltind. De atunci, clovnul devenise jucaria lui preferata. Din ziua in care se intalnisera pe bancheta din spate.

Realiza brusc ca n-o sa-l mai vada niciodata si se opri din sapat. Privi lanul de grau incremenit intr-o nemiscare ireala. Norii traversau cerul doar pe partea cealalta a drumului. Pe partea lui, linia orizontului impartea lumea in doua jumatati. Una galbena, mangaiata de un soare portocaliu care se pregatea sa paraseasca lumea si cealalta de un albastru a carui nuanta se inchidea pe masura ce minutele se scurgeau impotriva zilei. Bucuria acelei zile frumoase i se parea nepotrivita sufletului greu . Se intinse langa cainele care-l privea cu ochi morti. Ultimele clipe cu ultima lui legatura cu ea. Lacrimile se adunara in gat ca intr-un suvoi care astepta sa formeze destula durere cat sa dea pe-afara. Un icnet nascut undeva in stomac ii iesi pe gura si incepu sa planga in sughituri. Pe soseaua parca fara de sfarsit un barbat zacea intins pe iarba la umbra unui copac langa un caine alb, teapan si o papusa de carpa. Se zguduia de plans si mangaia cu miscari lente blana din care se desprindeau fire ca o poveste care se grabea catre sfarsit. N-o sa mai fie niciodata fierbinteala limbii pe obraz.

Isi aminti cum i-l adusesera la spital inainte sa il anunte ca ea murise. Apoi, cand ii spusera, i-l dadura in brate, sa aiba ce strange la piept.Cauciucul din gura condamnatului pe scaunul electric. S-ar fi salvat daca ar fi purtat centura si daca n-ar fi stat cu picioarele pe bord. A vazut-o iesind prin parbriz, cioburile desenau sfarsitul pe pielea mirosind a mare, cu picioarele inainte si a mai vazut-o plina de sange cu cativa oameni care se invarteau neputinciosi in jurul ei. Apoi durerea il lovi, cu intarziere il lovi si lesina, cu capul pe volanul care ii zdrobise pieptul. Nu apucase sa simta asta. Speranta ca ea va scapa invinse durerea pentru cateva secunde. Lesina cu gandul ca spasmele iubitei din mijlocul drumului sunt semne de viata si nicidecum moartea care-si face loc cu miscari pagane in fiinta femeii celei mai iubite. Apoi, la spital ii spusera si ii dadura cainele in brate si cainele se lasa strans, aproape sufocat si nu scoase niciun sunet si isi tinu respiratia si planse deodata cu stapanul sau caci intelese si el ca nu vor mai fi decat doi. Mult timp dupa aceea asculta cu sufletul strans gemetele stapanului sau la ore tarzii in noapte. Se ducea doar chemat acolo, in dormitor, si isi punea capul pe marginea patului slobozind oftatul cel mai lung care sa-i arate barbatului ca stie cat este de greu.

Privea ochii morti ai cainelui si realiza ca plangea din recunostinta pentru animalul care-l salvase de la nebunie, atunci cand amintirea ei parea mai reala decat moartea, dar la fel de intangibila. Caci refuzase moartea ei zi de zi, ora de ora, noapte de noapte si si-ar fi luat zilele fara animalul care devenise un soi de constiinta a vietii care trebuie traita chiar si in mijlocul mlastinii de durere in care imaginile ei se scufundau zi de zi, mai mult, tot mai mult. Cainele mort din fata lui isi plimba delicat fiinta prin apartamentul golit de prezenta ei. Dar fusese acolo, langa el, lovind usor parchetul cu ghearele si asteptandu-si stapanul sa zambeasca. Nu avu nevoie decat de mancare in tot rastimpul asta. Nu ceru mangaiere de acolo de unde nu spera ca va mai veni, isi puse botul pe labe cu o demnitate pe care doar animalele o pot atinge si suferi langa stapanul sau pana cand acesta realiza ca el, catelul din apartament, a fost atat de iubit de ea. Atunci zambi pentru prima data si isi saruta cainele si il privi in ochi incercand sa gaseasca si zambetul ei acolo.

Da, nu plangea de durere, ci de recunostinta pentru gratia cu care fusese ingrijit si recuperat din moartea sufletului. Acum isi spuneau adio. Incapatanat in iubire si devotament, animalul ramase cu ochii deschisi. Se apuca de sapat cu o putere ciudata. Cand groapa se facu de un metru, lua cainele si fara sa ezite, il aseza cu grija pe fundul ei. Apoi lua clovnul de carpa si, uitandu-se in alta parte, il aseza lipit de botul animalului. Ii ingropa pe amandoi si batatori pamantul negru care delimita acum micul mormant din umbra copacului. Nu infipse nici o cruce, nu lasa niciun semn. Copacul era indeajuns.

Privi soseaua. Se gandi ca o parte din viata lui se incheia acolo. Apoi se gandi ca viata te poate duce oriunde, absolut oriunde. Se indrepta agale spre masina care-l astepta cu portbagajul deschis. Durerea ii apasa pieptul si ii incurca respiratia. Privi cerul, trase aer in piept. Norii se buluceau unii peste altii doar pe partea cu copaci multi, insiruiti. Pe partea cealalta lanul de grau se colorase sangeriu, iar cerul era de un albastru intunecat. Un singur copac strajuia privelistea. Avea trunchiul gros, trei craci care il faceau sa para o furca infipta in pamant de o mana zeiasca. La umbra lui era ingropat trecutul unor oameni si al unui caine. Din cei trei, doar unul singur mai ratacea prin lumea de aici cautand un nou inceput

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

Arhive

Comentarii Recente

Mr WordPress pe Hello world!

Twitter

Eroare: Twitter nu a răspuns. Te rog așteaptă câteva minute și împrospătează această pagină.

Nor de Etichete

Statistica

  • 2,739 hits
%d blogeri au apreciat asta: